Saturday 19 April 2008

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Sara pe deal - comentariu

Poemul se incadrează în prima etapă a poeziei de iubire şi de natură. A fost publicată în 1885 în revista “Convorbiri literare”. O variantă datează din 1871 iar alta din 1872, se pot regăsi fragmente din “Sara pe deal” în romanul “Geniu pustiu” şi nuvela “La curtea cuconului Vasile Creangă”.referate Mihai Eminescu
“Sara pe deal” nu este nici pastel nici idilă ci este un poem eminescian specific în care temele naturii şi iubirii fuzionează, şi în care se crează imaginea paradisul adolescenţilor în care aspiraţia spre iubire este pură, poetul crezînd în idealurile iubirii.
Compoziţia se realizează prin alternarea a două planuri: spaţiul natural şi cel sufletesc. Spaţiul natural este larg dimensionat, un spaţiu în care pluteşte melancolic cu jale cîntul buciumului ca un ecou a stării sufleteşti a poetului îndrăgostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive şi vizuale unele intensităţi abia perceptive redau tăcerea necuprinsului de la satul din vale pînă la turmele care urcă dealul şi apoi pînă la bolta senină a cerului, pînă la infinit unde stelele se nasc spre bolta senină, în momentul înserării şi a intrării în noapte.
Încă din primul vers se observă o contopire a spaţiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original alcătuit din 12 silabe.referate Mihai Eminescu
În al doilea vers contopirea spaţiului poetic cu cel sufletesc este amplificată prin adăugarea aliteraţiei precum şi de imaginea creată în care se împletesc elemente terestre cu cele cosmice” turmele-l urc, stelele scapără în cale”.
În versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteraţiei “se” dar şi prin imaginea murmurului dulce al apei în fîntîne. Remarcăm splendida personifcare “apele plîng clar izvorînd din fîntîne” este imaginea primordială a izvorului. Tăcerea necuprinsului creată prin armonie muzicală e o tăcere care este percepută cu sufletul.
În al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii ”salcîmul“ devenit loc protector al întîlnirii celor doi unde iubita toropită de dragoste aşteaptă acest moment “ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”. Începînd cu strofa a doua tabloul de natură devine evocator infăţişînd mişcarea lentă a lunii pe cer “sfîntă şi clară”, nourii într-o scurgere halucinantă proiectează casele parcă în lună, oamenii cu coasa în spinare se întorc de la cîmp, cumpenele fîntînilor scîrţîie în vînt, nici unul din aceste detalii nu individualizează tabloul dar nici nu se poate spune că tabloul este abstract.referate Mihai Eminescu
Aceste detalii zugrăvesc imagini eterne aşa cum l-a cunoscut poetul în Ipoteştiul cu turme, cu deal şi vale în care murmură fluierele, culorile ce domină peisajul sînt astompate, lipsesc căci lumina este puţină domină jocul de umbră şi lumină. Sunetele sînt estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizează prin prezenţa buciumului, a scîrţîitului domol al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toacă culminînd cu glasul clopotului ceea ce crează o vibraţie amplă “Clopot vechi umple de glasul lui sara”.
Spaţiul natural s-a dizolvat total şi este înlocuit de spaţiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul următor, sentimentul sufletesc este abia schiţat prin nerăbdare dar izbucneşte în finalul poeziei unde poetul crează visul de iubire, imaginea pură a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îşi va şopti vorbe de iubire şi îşi va face gestul culminant ce face iubirea pură.
“Ne-om răzima capetele unul de altul”; versifică sărutul, în final intervine uşor retorica întrebare “Astfel de noapte bogată cine pe ea n-ar da viaţa lui toată” poetul exprimă ideea că este gata să-şi dea viaţa pentru acest gest de supremă puritate a iubirii.referate Mihai Eminescu
Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuşi. Este o iubită ideală spre a cărei iubire aspiră poetul în versurile “sub un salcîm dragă mă aştepţi tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” simbolizează acea pasionată şi gingaşă plenitudine a iubirii.

TREPTE ALE INIŢIERII EROTICE

"Mă apropiam de Eminescu ca indianist. Nu discutam «influenţele » şi «resursele» sale. Încercam să stabilesc o paralelă între două «sisteme paradoxale» : pesimismul filosofic al lui Eminescu şi extraordinara lui «prezenţă» în concretul istoric românesc".(1)
Mircea Eliade vedea în M. Eminescu "cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat lui Goethe". Pe cei doi îi apropie şi disponibilităţile intelectuale, " o minte enciclopedică înclinată spre sinteze personale"(2). Studiile de istorie antică, de istoria filosofiei, de filosofie generală, de drept şi economie politică, de filologie şi câte altele, i-au fost de o reală utilitate- şi nu numai pentru cultura generală, necesară împlinirii unui profil complet de intelectual. În filosofie l-a descoperit pe Platon, dar mai ales pe Kant şi Schopenhauer, cu ajutorul cărora se eliberează genialitatea lui născândă. În literatură s-a orientat în primul rând spre Shakespeare, pe care romanticii germani ca Tieck şi A.W. Schlegel îl traduseseră şi-l exaltaseră. Adânceşte marile valori universale, pe indieni, pe greci, pe germani, cărţile fundamentale ale lumii:"O personalitate care traduce pe Kant şi citeşte «Upanişadele » …creatorul naţionalismului poetic românesc"(3).
Natura şi dragostea sunt două mari teme poetice existând din cele mai vechi timpuri, cultivate îndeosebi în epoca romantismului.
În spirit romantic, Eminescu abordează tema iubirii dintr-o dublă ipostază. Prima este aceea a iubirii imposibile, a incompatibilitaţii dintre fiinţa comună şi geniul creator. A doua ipostază o reprezintă iubirea pur spiritualizată, evocată sau invocată prin amintire ori vis. Absenţa femeii (căutată, moartă, pierdută, interzisă, aşteptată) este o condiţie de i-realizare a imaginii ei , de transformare a imaginii în "icoană".
În continuarea direcţiei prozei româneşti, inaugurată de M. Eminescu (prin Sărmanul Dionis), M.Eliade, conform filosofiei buddhiste, abordează tema iubirii - o iubire spiritualizată prin care se reface armonia cosmică : cuvintele lui Hildegard (La Ţigănci)"Toţi visăm, aşa începe ca într-un vis", exprimă, plecând de la concepţia romantică a realităţii ca vis şi a morţii ca realitate, ideea dragostei ca pe singura cale de trăire a Absolutului, în sensul că, dacă Gavrilescu nu a putut reuşi acest lucru prin artă, Hildegard este aceea care-i salvează spiritul în imaginea simbolică a iubirii.
Miturile arhaice ale cosmogoniei şi creaţiei, visul magic al ieşirii fabuloase din timp sunt dezvoltate într-o ţesătură narativă abil construită, în care întâmplările obişnuite se amestecă firesc cu situaţiile fantastice. În creatiile
Domnişoara Cristina, Şarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore sunt dezvoltate mituri autohtone.
În Şarpele, un grup de vilegiaturişti participă la o practică magică. Prin exorcizarea şarpelui de către enigmaticul Andronic, eroii trăiesc sub efectul unei vrăji malefice, "o infinită voluptate, amestecată cu teroarea morţii". Aici recunoaştem unul din motivele mitului cosmogonic românesc reprezentat de apele primordiale generatoare, frecvent ilustrat în literatura indiană, cufundarea în ape având un sens mitic profund- cunoaşterea naturii lui Dumnezeu.
Acest motiv, împreună cu cel al insulei erotice apare şi în Cezara eminesciană.
Insula lui Euthanasius este apropiată insulelor transcedentale indiene Svetadvipa ("dvipa" însemnând în limba sancrită "insulă") şi Sukhavai din legenda hindusă şi lacului Anovatapa în cea buddhistă (Amita Bhose). În această insulă întâlnim elemente paradisiace: cele patru izvoare care sunt o reminescenţă a celor patru fluvii ale Raiului (Facerea,2,10), vegetaţia luxuriantă din insula mică este o replică a "grădinii" din mijlocului Paradisului.(4) Insula lui Euthanasius, cu structura ei de cercuri concentrice (peştera din insulă aflată în mijlocul lacului de pe insula din mijlocul mării) este un evident centru al lumii, reeditând, prin topografia sa (râurile care se varsă în lac) şi prin întreaga-i înfăţişare, Paradisul. Un Paradis interzis privirilor, căci, din afară, insula lui Euthanasius nu este decât un grup de stânci sterpe, prin care poate trece numai cel chemat- purificat prin somn (ca Ieronim), purificat prin scufundarea în apele mării (ca Cezara), dar oricum desprins şi dezbrăcat de straiele convenţionale ale existenţei sale sociale(5). Insula nu are un rol întâmplător în istoria pasiunii lui Ieronim şi a Cezarei, ea reprezentând adevăratul centru al povestirii datorită faptului că, nu numai că face posibilă întâlnirea finală între îndrăgostiţi, dar mai ales pentru că magia insulei, ea singură, rezolvă drama personajelor. Ieronim nu izbuteşte să se îndrăgostescă de Cezara decât după ce o contemplă, pe malul lacului din insulă. Nuditatea acesteia nu are nimic licenţios; ea păstrează, în proza lui Eminescu, sensul originar, metafizic de "dezbrăcare de orice formă" reântoarcerea la primordial, la preformal. De "această" Cezara se îndrăgosteşte Ieronim. Repetatele lor întâlniri în "cetate", cu toată pasiunea dezlănţuită a fecioarei, nu izbutiseră să topească rezerva, placiditatea, melancolica şovăire a lui Ieronim. "Insula", însă, participă la o geografie mitică, nu reală. Aici, Ieronim regăseşte starea edenică. "Adesea, în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai cu o pânză, de in, şi atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii, îl aducea într-un somn atât de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă". Beatitudinea adamică a lui Ieronim se repudiază voinţa schopenhaueriană de a trăi prin confuzie cu natura în ipostază de apă, se completează cu ivirea Evei-Cezarei, o Venus, emanaţie a apelor feminine. Un alt ciclu al erosului simbolic transformă însă înotul ei într-o cuplare cu Oceanul (masculin) Eminescu închipuind o apă bivalentă, înzestrată cu magnetismul dorinţei: "Când piciorul ei etingea marea, când simţea apele mângâindu-i corpul, surâsul său devenea iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân, ea se simţea reântinerind (…)şi se lăsa îmbrăţişării zgomotoate a oceanului (…) tologindu-se voluptos de patul de valuri".(6) Apa vie, apa vieţii se prezintă ca un simbol cosmogonic. Ea este o poartă a veşniciei tocmai pentru că purifică, vindecă şi întinereşte. Pe lângă virtutea purificatoare, apa mai are şi o putere soteriologică. Inversiunea este regeneratoare, este un fel de renaştere, în sensul că plasează fiinţa într-o stare nouă (…).(7)
Insula lui Euthanasius este un tărâm paradisiac în care beatitudinea vieţii adamice nu o exclude pe cea a "morţii frumoase"; şi una şi alta, sunt stări în care condiţia umană – drama, durerea, devenirea – a fost suspendată. Euthanasius îşi închipuie cea mai lină dintre morţi, aceea acvatică (apa, la Eminescu, este materia extincţiei integrând fiinţa în circuitul universal al elementelor) şi mioritică, în scrisoarea către Ieronim lăsată în peşteră: "Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu, liane şi flori de apă să înconjoare cu vegetaţia lor trupul meu şi să-mi streţesc părul şi barba cu firele lor şi în palmele-mi întoarse spre izvorul extrem al vieţii… Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu îngerul naturii: dar să mă ferească de putreziciune." (8) Insula lui Euthanasius este transcedentală, participă la realitatea absolută, diferită de restul creaţiei stâpânite de legile devenirii şi ale morţii: cadavrul lui Euthanasius nu se descompune, iar dragostea lui Ieronim şi a Cezarei nu este o "experienţă", ci o "stare", adică, reduşi la arhetipuri ei se pot cunoaşte fără să "devină". Este vorba de o reintegrare în arhetip, de abolire a experienţei umane; reîntoarcerea la starea adamică de dinaintea căderii, care nu vor cunoşte "experienţa", nu vor avea "istorie […]".
Întocmai cum în mijlocul apelor amorfe insula simbolizează Creaţia, forma, tot aşa, în mijlocul lumii în eternă devenire, în oceanul de forme trecătoare ale Cosmosului, insula transcendentă simbolizează realitatea absolută, paradisiacă.(9)
Nuditatea descoprită de Cezara şi Ieronim în insulă este o stare ambiguă, de viaţă plenară şi de moarte simbolică. Cei doi tineri au depăşit condiţia umană pătrunzând într-o zonă sacră, adică "reală", spre deosebire de spaţiul înconjurător, "profan", măcinat de veşnica devenire şi surpat de iluzii, durere şi zădărnicii.
Aceeaşi însulă apare şi în Şarpele. Ea este un tărâm transcendent, simbol al realităţii absolute, de fapt echivalentă Paradisului. Şarpele constituie un simbol mitologic central, foarte răspândit, reprezentând, pe de o parte, inteligenţa ispititoare, viclenia (episodul fructului oprit din Biblie), dar, pe de altă parte înţelepciunea, puterea creatoare, timpul şi forţele naturale sau supranaturale. Influenţa poate fi ostilă sau binevoitoare,legată uneori şi de venin. "Şarpele poate fi socotit un arhetip al ambivalenţei specifice tuturor simbolurilor fundamentale şi o ilustrare vie a anulării sau contopirii contrariilor în gândire arhaică" arată Ivan Evseev(10).
Insulele magice indiene sunt simboluri ale nemuririi, iar o condiţie de acces la ele este magia (pe care Andronic o împlineşte). Magia constituie elementul care determină inversarea tuturor valorilor umane, oficiantul participând, în timpul şi după îmdeplinirea actului sacrificial, la o altă realitate, transcendentă faţă de condiţia umană, inaccesibilă profanilor. Prin părăsirea relativului se accede în Absolut.
Mircea Eliade creează universuri paralele, însă acestea nu sunt simultane în timp, ci succesive. Apariţia lor face posibilă translaţia imaginară de la concret la fantastic, adică de la profan la sacru, penrtu a se da impresia de întoarcerea la origini. În romanul Şarpele pot fi urmărite aceste universuri paralele. Acţiunea operei debutează în realitatea cea mai banală şi profană. Se instaurează, mai întâi, un univers mundan, care se va dovedi inconsistent datorită "izbucnirii" sacrului, adică a celuilalt univers, fantastic şi paralel. Primul semn al manifestării sacrului îl constituie apariţia lui Andronic. Andronic ester un "străin". Prin urmare, un personaj misterios, deşi se comportă deocamdată normal faţă de ceilalţi fără a trezi suspiciuni. Din acest punct, sacrul începe să avanseze din ce în ce mai mult pe primul plan: jocuri de iniţiere, confuzii şi echivocuri, naraţiuni fabuloase, apariţia imaginară a şarpelui fantastic, până când participanţii la acest scenariu mitic ajung să fie dominaţi, în idei şi comportare, de atmosfera stranie, mitică a mitului literar nou creat. Ei sunt cufundaţi în fantastic şi în sacru. Asistăm la un proces treptat de depersonalizare: eroii nu mai sunt capabili de iniţiative individuale, gesturile lor fiind comandate, inspirate. Ceea ce interesează nu este imediatul întâmplător, chipul personajelor, exprimarea frumoasă, ci simbolica naraţiunii, adică actul în sine. Andronic şi Ana, în roman sunt singurii care reuşesc să treacă printr-o serie întreagă de probe de iniţiere, ajungând pe o insulă tainică (insula fericiţilor, a lui Euthanasius), fără nici o îmbrăcăminte, cu alte cuvinte fără nici un semn despre existemţa lor concretă din primul plan, profan, rămas în urmă. Insula peprezintă un "fragment cosmic", un spaţiu originar înzestrat cu toate forţele creaoare. Andronic şi Ana refac, prin itinerariul lor iniţiatic, modelul exemplar al cuplului primordial. Romanul Şarpele ar fi, după Mircea Eliade, comparabil cântecelor sacre la înscăunarea şefilor de trib. Căci, aşa cum cântecele respective au rostul să întemeieze pein verb un timp nou (sacru, abolindu-l pe cel profan), şi cuplul Andronic-Ana se arată pregătit, prin joc ritualic să înceapă o nouă existenţă(11). referat Mihai Eminescu
Dacă în Şarpele şi Cezara se dezvoltă o iubire împlinită, în prozele Maitreyi, de M. Eliade şi Sărmanul Dionis, de M. Eminescu, iubirea este spiritualizată, văzută ca pe o cale de acces spre Absolut. "Spiritualitatea indiană a fost obsedată de «Absolut». Or, oricare ar fi modalitatea de a concepe Absolutul, el nu poate fi văzut altfel decât ca o depăşire a contrariilor şi a polarităţilor".
Pentru ambele personaje – Allan, respectiv Dionis – experienţele trăite reprezintă trepte ale iniţierii erotice. Dacă pentru Dionis această iniţiere se săvârşeşte prin practici ezoterice, cu ajutorul cărţii lui Zoroastru, pentru Allan iniţierea se face din perspectiva folosofiei buddhiste (a profanului în sacru).
În prima etapă Dionis îşi asumă universul cărţilor ca formă a spiritualizării absolute. Convins că timpul şi spaţiul (kantienele forme pure apriorice ale intiuţiei sensibile) sunt strict subiective, iar cauzalitatea (singura categorie păstrată de Dionis – în spirit schopenhauerian – din lunga serie a categoriilor kantiene) acţionează simultan la nivel noumenal şi pare doar a acţiona consecutiv pentru percepţia noastră modelată temporal, Dions ştie că "în faptă lumea-i visul sufletului nostru". Şi dacă am găsi un procedeu de a re-programa, conştient şi voit, "visul sufletului nostru", am putea modifica, după dorinţă, cadrul spaţio-temporal al acestui vis şi am putea schimba "acestă ordine a realităţii" cu o alta, pe care n-o simţim străină şi ostilă. Şi Dionis, ultimul avatar al magului Zoroastru, găseşte (ca o moştenire legitimă a prototipului), acest procedeu, care este magia.(12)
Această etapă este asemănătoare din punct de vedere structural cu prima treaptă de iniţiere a lui Allan, unde Maitreyi îi dezvăluie tânărului occidental limita relativă a convingerilor europeanului despre ce ar implica manifestarea dragostei. Iubirea este cunoscută mistic, ca o beatitudine (ananda), conform spiritualităţii indiene. Nepotrivirea de rasă, mentalitate, tradiţii dintre un european şi o asiatică face ca dragostea lor să rămână neîmplinită. Cu toate acestea, iubirea, ca un simbol al unităţii, învinge dincolo de prejudecăţi.
A doua treaptă a lui Dionis este cea onirică. Visul este condiţia transcenderii în universul fanteziei. După ce deschide cartea astrologică, face un semn magic şi se trezeşte în alt veac, în vreamea lui Alexandru cel Bun, sub chipul călugărului Dan. Ambiguizarea temporală şi spaţială va fi preluată de Eliade şi prefaţată în nuvela La ţigănci. Episodul este o adevărată "poveste" fantastică sub semnul oniricului şi chemată a ilustra teza posibilei atemporalizări şi a dez – mărginirii (tema comună cu Eliade ilustrată în nuvelele: Pe strada Mântuleasa, La ţigănci, Nopţi la Serampore etc.). "El – ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac, un comanac greu… în mâna lui cartea astrologică. Şi ce cunoscute-i păreau toate! El nu mai era el. I se părea atât de firesc că s-a trezit în acestă lume. Ştia sigur că venise în câmp ca să citească, că citind adormise."
În aceste momente cheie, visul dă contur unei realităţi fantastice. Raportul dintre cele două "lumii" se răstoarnă, "semnele" se schimbă, realitatea fantastică se subtituie celei realist – originare atrăgând după ea inversarea cronologiei timpului. Trecutul (adică realitatea fantastică) revendică drepturile prezentului (adică ale realităţii-realitate), tratându-l pe acesta ca pe o realitate viitoare prefigurată de vis. "Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis… pare că se făcuse în alte vremi, între alţi oameni". Dionis (Dan) însuşi, cu uimită încântare confirmă justeţea indubitabilă a celor spuse de Riven (Ruben), în legătură cu ştiinţa egipteană a "metempsicozei": "… Bine zici cum că sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu se lipseşte decât varga magică de a ne transpune în orice punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru Vodă ş-am fost tras de o mână în vremi ascunse în viitorul sufletului meu".referat Mihai Eminescu
Pentru Allan, etapa următoare este cea a iubirii ca armonie cosmică. Panteismul indian potrivit căruia pomii, ca toate fiinţele, au suflet, pleacă de la principiul analogiei dintre plante, animale şi oameni, transformat în omologic. Chabu, sora mai mică a Maitreyiei îi povesteşte lui Allan cum în fiecare zi dă pomilor turtă şi prăjituri. Gesturile copilei trebuie interpretate simbolic: pomul este, de fapt, o hierofanie. Tânăra vede în imaginea lui semnul sacru. Astfel se explică gesturile şi dragostea sa.
Urmărind traiectoria capricioasă a evoluţiei sentimentul erotic, de la manifestarea echivocă până la dezlănţuirea pătimaşă de care sunt stăpâniţi protagoniştii, putem observa comportamentul lor în care alternează luciditatea şi tulburarea, gesturi tandre, izbucniri neaşteptate, indiscreţii abil camuflate. O dată declanşată dragostea, povestea capătă o fluenţă delirantă. Povestea iubirii celor doi continuă, într-o nouă etapă, cea a logodnei secrete săvârşită în natura exotică a Bengalului, cu solemnitatea şi incantaţia vechilor poeme indice.Ceremonia logodnei este descrisă în imagini artistice condensate mitic şi metaforic, după un ritual specific indian. Evocarea pământului se face pentru că zeiţa mamă reprezintă protecţie şi fertilitate, necesare căsătoriei ce rostuieşte fiinţa, reintegrând-o circuitului chtonian al elementelor primordiale: apa, focul, pământul şi lemnul, într-un complementaritate simbolică a cosmicului, pentru că dacă Maitreyi aparţine pământului, imperativ Allan este dar al cerului (ying şi yang, animus şi anima, unitate a contrariilor, armonie universală). Inelul, reprezentând cei doi şerpi înţelepţi ai casei, închide în el destinul celor doi tineri şi are o funcţie ritualică suplimentară – anularea Karmei negative: "Mă leg pe tine, pământule că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia.Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venire, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui pentru mine. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pâmânt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaia să fie sărutul nostru Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care Cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape."
Ultima treaptă a iniţierii erotice presupune o dublă convertire – a lui Allan în mistica buddhistă, a Maitreyiei în spiritulitatea europenă. Metafizica iubirii se cristalizează într-o formă de senzualitare purificatoare.
Dionis însă, favorizat în egală măsura de predispoziţia accentuată spre visare halucinatorie şi de "cadrul fizic" al momentului (noaptea, cu peisajul ei selenar, de o stranie, înfricoşătoare fantasticitate) îşi continuă experienţa. "Individualizat" într-un asemenea chip, "archaeus"-ul lui Dionis din perspectivă exitenţială, dezvoltă tema complexului identităţii originare, iar din unghi fantastic se sublimează în tema umbrei, expresie a "dublului" eului uman, adică a eului metafizic.
Spre deosebire de ceea ce se petrece în momentul când Dionis alunecă în transa onirică pentru a-şi asuma epoca lui Alexandru cel Bun, de data aceasta actul iniţierii stă sub semnul unui riguros demers conştientizant. Elementul halucinator este înlocuit de efortul instruirii lucide, efort a cărui finalitate constă în cunoaşterea şi împlinirea "formulei". Prin repetarea formulelor magice, formule bazate pe pitagoreica cifră 7 (simbol al genezei universale), gândirea îşi însuşeşte ritmurile şi puterea gândirii demiurgice, întrând în posesiunea cifrului sacru al lumilor. Formula magică e cea care a prezidat creaţiunea şi care susţine şi acum, dincolo de aparentele schimbări temporale şi spaţiale, structura stabilă a universului.(13)referat Mihai Eminescu
Iubirea ca resort al aspiraţiei spre transcendentalismul paradisiac este preţul pactului încheiat de Dionis cu diavolul. Faptul se încadrează perfect în idealitatea romantică sub semnul căreia se structurează, pe una din direcţiile ei dominante, filosofia erosului la Eminescu.
Regăsindu-şi esenţa eternă în propria sa umbră, Dionis îi restituie acesteia conştiinţa limitării sale în corp, deci şi în timp, primind în schimb nu eternitatea, ci conştiinţa eternităţii. Instruit de Ruben (ipostază luciferică), Dan continuă aventura lui Dionis, smulgându-se oricărui timp istoric. Schimbându-şi natura trecătoare, de avatar, cu umbra sa (care e prototipul, "omul veşnic"), luând cu el umbra veşnică a iubitei sale, Maria, pleacă pe lună, abandonând timpul istoric şi recuperând timpul cosmic ("Greierii răguşit cântau ca orologii aruncate în iarbă"). Sătul de peregrinările prin timp, Dan-Dionis se reintegrează astfel (în cuplul sacru, alături de Maria) patriei sale cosmice selenare şi, ajuns în centrul de vis al universului, el populează vidul cosmic cu o arhitectură gigantică, proiecţie a gândirii sale libere. E o gândire straniu înfăptuită de îngeri, în chiar clipa articulării ei, existenţa pe lună vădind, ca lege cosmică, armonia prestabilită. Şi totuşi, gândirea nu pare să fi atins limta ultimă a libertăţii sale. în vis, Dan e obsedat de imaginea templului lui Dumnezeu, spaţiu interzis şi inaccesibil, marcat de ogiul roşu triunghiular şi de semnele roşii ale unui ininteligibil "proverb arab". Înfăţişarea lui Dumnezeu rămâne însă ascunsă, ca o absenţă în inima lumilor; ea poate fi trăită în credinţă (aşa cum face Maria), dar nu poate fi realizată de gândire, aşa cum încearcă zadarnic Dan. Şi, încercând să înfrângă această ultimă limită a gândului, Dan e tentat să se substituie zeului invizibil, repetând în gând, rebeliunea lui Satan (14).
Parţiala identitate cu Divinitatea presupune refacerea armoniei cosmice ca stare ontologică. Pentru că este doar un vis romantic se manifestă doar "realitatea ficţiunii" astfel încăt personajul transgresează spaţii paralele identificabile ulterior în tehnica narativă a prozei lui Eliade.
Dubla ipostază a epilogului indică, pe de o parte, atitudinea romantică a scriitorului care-şi proiectează cuplul erotic într-un Eden chtonian, iar pe de altă parte, anticipă proza modernă interbelică în care finalul deschis implică o varietate de interpretări ca şi în romanul Maitreyi, unde se relativizează planurile narative din perspectiva unui "eu" ce vine permanent cu altă semnificaţie a gestului, a vestimentaţiei, a unui eveniment, asigurând astfel autenticitatea textului.
referat Mihai Eminescu

LUCEAFĂRUL

Despre felul cum s-a născut marele poem romantic, capodoperă a creaţiei lui Eminescu a lăsat mărturie însuşi poetul. Din mărturia sa reiese că pornind de la o sursă, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un îndelungat proces de creaţie. După ceea ce spune rezultă că principala sursă de inspiraţie a fost un basm popular românesc cules şi punlicat într-un memorial de călătorie, apărut la Berlin în 1861 de către germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din grădina de aur. În acelaşi memorial de călătorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva şi din aceasta, dar sursa principală rămîne “Fata din grădina de aur”.
În basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasă fată de împarat pe care tatăl ei o închide într-un castel înconjurat de o grădină de aur pentru a nu fi văzută de ochii unui muritor. De fata de împarat se îndragosteşte un zmeu, dar fata speriată de nemurirea lui îl refuză. Zmeul insistă iar fata îi cere acestuia să fie muritor de rînd ca şi ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator să-l dezlege de nemurire, dar acesta î-l refuză. Întors pe pămînt zmaeul vede că fata se îndrăgosteşte întretimp de un frumos flăcău, din fecior de împărat care reuşeşte s-o răpească. Furios zmeul îi desparte pe cei doi aruncînd peste fată o stîncă iar pe el îl lasă să moară de durere într-o vale fabuloasă a amintirii.
Eminescu valorifică acest basm în perioada berlineză într-un poem cu titlul Fata în grădina de aur, dar în poemul creat autorul modifică unele lucruri şi mai ales finalul. Răzbunarea zmeului din basm i se pare prea dură, nepotrivită cu superoritatea unei fiinţe nemuritoare; astfel ca în poem zmeul n-o mai omoară pe fată ci rosteşte cu amărăciune un blestem: "un chin s-aveţi: de-a nu muri odată".
După 1880 acest poem rămas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante şi transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformată şi aceasta devine pretextul alegoric al unei meditaţii romantice, filosofice asupra geniului, dar şi asupra condiţiei omului ca fiinţă sfîşiată de contradicţii. În noua creaţie izvoarele folcloorice se întîlnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale şi chiar autobiografice. În forma în care noi o cunoaştem astăzi poemul a apărut în 1883 în Almanahul Societăţii Cultural-literare “România Jună” din Viena. În acelaşi an poemul va fi inclus apoi în volumul îngrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii.
Compoziţia şi structura poemului
Faptul că la originea poeziei se află un basm ne duce la concluzia că şi noua creaţie ar trebui să fie o compoziţie epică. Din basm poemul a păstrat doar schema epică, cadrul. Formula de la început ţine tot de epic. Prezenţa unui narator care povesteşte la persoana a 3-a existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului, marele număr de vorbe specifice povestirii precum şi prezenţa dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.
Şi totuşi poemul Luceafărul este o creaţie lirică. Schema epică este doar cadrul iar întîmplările şi personajele sînt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugerează idei filosofice, atitudini morale, stări sufleteşti şi o anumită viziune poetică.
Această interferenţă de genuri este caracteristică romantismului şi dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:
1) Dragostea dintre fata de împarat şi Luceafăr
2) Idila dintre Cătălin şi Cătălina
3) Călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire
4) Reîntoarcerea Luceafărului la locul lui pe cer şi constatarea că fata de împarat nu s-a putut rupe din cercul ei strîmt
Din punct de vedere structural există două planuri, cel terestru uman şi planul cosmic universal. În primul tablou cele două planuri se întîlnesc prin dragoste.
În tabloul al doilea avem doar planul terestru.
În tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic.
În tabloul al patrulea avem din nou prezente cele două planuri.
COMENARIU
Poemul Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfăşoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se sugerează idei filosofice. Este deci în egală măsură un poem de dragoste şi un poem filosofic.
Primul tablou ne prezintă o fantastică poveste de iubire între două fiinţe aparţinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară se îndrăgosteşte de o preafrumoasă fată de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. În concepţia fetei Luceafărul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descîntec. Descifrînd alegoria, putem spune că sensul ei este că pămînteanul aspiră către absolut.În timp ce spiritul aspiră simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseşte descîntecul: "Cobori în jos Luceafăr blînd ..." .
Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă în mare şi preschimbat într-un tînar palid, cu părul de aur şi ochi scînteietori, purtînd un gulgiu vînăt, încununat cu trestii apare în faţa fetei ca un înger, ca un zeu. O invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului unde toată lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafărul are părinţii cerul şi marea:
"Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă mea e marea".
Zeii sînt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rînd o formă a morţii. De aceea fata de împărat are o senzaţie de frig.
"Căci eu sunt vie, tu eşti mort
Şi ochiul tău mă-n gheaţă."
Peste cîteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă şi din văile haosului avînd ca tată soarele şi mamă marea apare din nou în faţa fetei. Acum vine învesmîntat în negru şi purtînd pe viţele negre de păr o coroană ce pare că arde:
"Ochii mari şi minunaţi îi lucesc himeric
Ca două patimi fără săţi"
Înfăţişarea este acum demonică, pentru că s-a născut din soare şi noapte: după Hesiod noaptea este zeiţa umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeiţelor. De data aceasta tînarul demonic îi făgăduieşte miresii sale cununi de stele şi oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare decît celelalte. Dar şi de data aceasta fata îi refuză apropierea şi simte senzaţia de călduri.
Alegoria este că fata este încapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafărul îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea.
La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să-l facă “în schimb pe o sărutare” pentru a dovedi fetei că o iubeşte.
De aceea e hotărît să se nască din păcat şi să fie dezlegat de nemurire.
Cel de-al doilea tablou se desfăşoara în plan terestru, în plan uman, este idila dintre Cătălin şi Cătălina, idilă care simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între reprezentanţii lumii inferioare. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de împarat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneţ cu ochii. Urmărind-o pa Cătălina socoteşte că e momentul să-şi încerce norocul şi prinzînd-o într-un ungher îi serveşte Cătălinei o adevarată lecţie de dragoste.
Se observă în scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite trecătoare aventuroase. Cătălina la început este mai retrasă, mai reţinută şi mărturiseşte lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găseşte remediul:
“Hai şi-om fugi în lume” şi astfel Cătălina va pierde visul de luceferi.
Partea a treia a poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Sîntem din nou în planul cosmic cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rînd. În acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi în Scrisoarea I unul dintre cei mai interesaţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndrăzneţ Luceafărului îi creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele. Haosul este o noţiune abstractă, nepalpabilă însemnînd confuzia generala a elementelor înainte de creaţie. Pentru a le face palpabile Eminescu îi atribuie haosului însuşirile unei văi din care necontenit izvorăsc lumini ce se amestecă se învălmăşesc ca nişte mări ameninţătoare. Zona în care se află Demiurgul e infinitul, neantul stăpînit de groaza propriului vid adînc ca visul uitării.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viaţa obisnuită, de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Cătălin este numită Cătălina şi Luceafărul, în momentul cînd vrea să devină muritor este înzestrat cu nume.
În discuţia dintre cei doi, Demiurgul îi propune, ca pentru a renunţa la gîndul său de a deveni muritor, trei lucruri: să-l facă cîntăreţ încît să asculte toată lumea de cîntecul lui, conducător de oşti sau înţelept. Demiurgul este dispus să-i dea “pămîntu-n lung şi marea-n larg / Dar moartea nu se poate”.
Luceafărul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar însemna distrugerea echilibrului universal.
Şi atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre pămîntul rătăcitor să vadă ce-l aşteaptă.
Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal cosmic.
Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer şi îşi revarsă din nou razele asupra Pămîntului.
În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crînguri sub şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înaltul la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatînd cu amărăciune:
"Ce-ţi pasă ţie chip de lut
Daco-i fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece".

Despre sensurile poemului Luceafărul au vorbit mulţi critici, dar cea mai bună interpretare a poemului o dă însuşi Eminescu. Poetul făcea o însemnare pe marginea unui manuscris arătînd că “în descrierea unui voiaj în Ţările Române germanul K (Kunish) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este, că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Din acest punct de vedere Luceafărul este o alegorie pe temă romantică a locului geniului în lume. Astfel înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele nu sînt decît o suită de personificări, metafore şi simboluri care sugerează idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-o meditaţie asupra geniului văzut ca fiinţa nefericită şi solitară opus prin structura omului comun. Această viziune romantică asupra geniului este puternic influenţată de filosofia lui Schopenhauer.

TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE ŞI UNELE
SEMNIFICAŢII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFĂRUL
TBLOUL ÎNTÎI
1) fata de împărat - fata la vîrsta oblicată cînd poate fi tulburat de zburător
2) visul fetei - criza puberală, dorinţa de realizare prin dragoste, rezolvată mitologic prin motivul zburătorului
3) dragostea pentru Luceafăr - aspiraţie spre absolut; dorinţa omului comun de a-şi depăşi condiţia strîmtă, limitată de muritor
4) respingerea Luceafărului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om înseamna moarte
5) senzaţiile de frig şi de ardere - revelaţii intuitive ale deosebirilor de structură dintre geniu şi omul comun
6) Luceafărul - fiinţa superioară, geniul
7) dragostea pentru fata de împărat - aspiraţia spre concret sau spre o altă formă a materiei universale
8) dragostea dintre fată şi Luceafăr - atracţia contrariilor
9) metamorfozele Luceafărului - capacitatea geniului de a-şi da alt chip, mai concret păstrîndu-şi unitatea contrariilor din care este întrupat, ca şi esenţa superioară
10) hotărîrea de se sacrifica - dorinţa de cunoaştere; obiectul cunoaşterii - fata de împărat - devine şi subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea să renunţe la nemurire

TABLOUL AL DOILEA
1) Cătălin şi Cătălina - exponenţii individual ai aceleiaşi lumi
2) “lecţia” lui Cătălin - forma de magie erotică
3) refuzul iniţial al Cătălinei - reacţie de orientare
4) nostalgia faţă de Luceafăr - ruptura dintre ideal şi real
5) acceptarea lui Cătălin - revelaţia asemănării de structură şi de ideal dintre fiinţele aceleiaşi lumi

TABLOUL AL TREILEA
1) Demiurgul - absolutul
2) Hyperion - forma individualizată a absolutului
3) dorinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o oră de iubire” dorinţa de a primi o altă structură, compatibilă cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoaştere
4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectivă de a mai coborî treptele de organizare a materiei universale
5) consecvenţa în atitudinea lui Hyperion - şi geniul are o limită de cunoaştere

TBLOUL AL PATRULEA
1) idila pămînteană - împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii pămîntene
2) seriozitatea pasională a lui Cătălin - bărbatul întîmplător devine bărbatul unic prin iubire
3) “trădarea” fetei - revelaţia Luceafărului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stăpînit de timp, n-are experienţa existenţei determinate temporal, prin trădarea fetei, el descoperă ideea de schimbare şi că mişcarea e ireversibilă
4) a treia invocaţie a Luceafărului - dorinţa superstiţioasă a fiinţei pămîntene de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei “stele cu noroc”
5) răspunsul final al Luceafărului - constatarea rece, obiectivă a diferenţelor fundamentale între două lumi antimonice; una trăind starea pură a contemplaţiei; cealaltă starea instinctualităţii oarbe în cercul strîmt al norocului, al şansei de a se împlini sau al neşansei

O interpretare a poemului Luceafărul socoteşte această creaţie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al măştilor în sensul că poetul se proiectează în diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafărul sau Hyperion, geniul care caută suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămînînd la locul său separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin. Pămînteanul obişnuit care trăieşte din prima clipă a dragostei.
Dar Eminescu s-a imaginat chiar în chipul Cătălinei, muritorul de rînd care aspiră spre absolut. El s-a imaginat şi sub chipul Demiurgului, exprimînd astfel aspiraţia spre personalitatea universală, cel care rosteşte teribilul nu se poate conştient fiind de incompatibilitatea celor două lumi.
În concluzie putem spune că sub aspiraţia unei poveşti de dragoste Luceafărul este defapt o sinteză a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru că găsim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste şi natură dar avem ecouri şi din poezia de înalta cugetare filosofică din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Împărat şi proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradicţiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab şi puternic, muritor şi nemuritor, om şi zeu.
REALIZAREA ARTISTICĂ
Poemul Luceafărul este cea mai valoroasă creaţie Eminesciană, nu numai din punctul de vedere a conţinutului de idei ci şi în perfecţiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetică şi naturaleţea desăvîrşită fac din poem un exemplu strălucit de realizare artistică a unei creaţii. Dintre principalele trăsături ale stilului poemului:
a) limpezimea clasică - poetul a căutat de fiecare dată cuvîntul care să exprime cel mai bine adevărul într-o formă cît mai simplă. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofă în care o califică pe fata de împărat “o preafrumoasă fată”. Pînă să ajungă la acest superlativ de origine populară, Eminescu a eliminat o serie de epitete şi metafore din botanică, din zoologie sau minerală. Pe parcursul poemului a foosit cît mai puţine epitete pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive. În marea lor majoritate adjectivele folosite sînt de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne
b) a doua trăsătură este exprimarea aforistică. Aceasta este o exprimare care conţine multe maxime şi sentinţe, preapte morale formulate într-un mod memorabil. Cele mai multe exprimări gnomice le găsim în tabloul al treilea, în discuţia înaltă dintre Hyperion şi Demiurg.
c) puritatea limbajului - se referă la faptul că Eminescu foloseşte cei mai mulţi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latină pe care îi integrează în expresii şi construcţii populare. Acceptă foarte puţine neologisme. Efectul care se obţine este că exprimarea e pură românească naturală pe înţelesul tuturor
d) muzicalitatea - realizată pe două căi prin folosirea subtilă a cuvintelor cu sonoritate deosebită şi prin schema prozoică - strofe de cîte patru versuri cu 7-8 silabe şi ritm iambic. Foloseşte alternativ rimele masculine şi cele feminine care sugerează o continuă înălţare şi cădere în concordanţă cu ideea de bază a poemului.

SCRISOAREA III

Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind nişte satire. Tematica acestor scrisori are în centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducător de popoare.
Scrisoarea III abordează tema patriotismului şi a geniului conducător de popoare. Geneza este legată de perioada de ziarist la “Timpul”.
Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivităţii române în momentul independenţei de stat din 1877. Eroismul ostaşilor români mişcă în Eminescu adînci simţăminte inspirîndu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului.
Compoziţia se realizează pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are două părţi:
-în prima parte se celebrează iubirea de patrie şi de neam
- partea a doua este o satiră adusă prezentului decăzut
Ca tehnică Eminescu foloseşte tehnica savantă a proporţiilor. În prima parte poetul nu abordează direct subiectul bătăliei de la Rovine ci îl incadrează cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasată în perioada de creştere a imperiului otoman, bătălia de la Rovine a constituit un zid care a oprit expansiunea tucească.
Poemul cuprinde două momente epico-lirice: trcut şi prezent incadrate de un prolog şi un epilog.
Prologul prezintă vertiginoasa creştere a imperiului otoman, ce este explicată simbolic printr-un copac uriaş a cărei umbră untunecă întreaga lume. Eminescu prezintă această legendă, înfăţişînd un sultan. Luna se preschimbă în fecioară şi sultanul simte cum din inima lui creşte un copac al cărei umbră cuprinde întreg pămîntul. Cutremurat, sultanul, se trezeşte şi interpretează visul ca trimis de profet.
Este prezentată o sinteză poetică a cîtorva epoci de creştere realizată sugestiv prin repetiţii şi enumerări ce crează impresia puternică de furtună “an cu an”, “neam cu neam”; se face trecerea apoi la realitate şi urmează momentul evocării poporului nostru. Prima secvenţă cuprinde 6 versuri şi redă aşezarea celor două oştiri pe cîmpul de la Rovine, urmărind desfăşurarea orgolioasă a turcilor avînd o armată de 100.000 de oşteni şi pe de altă parte cei 30.000 de români. Eminescu abia sugerează prezenţa românilor. Se sugerează disproporţia dintre armate nu numai numerică ci şi sub aspectul tehnicii de război.
Următorul episod este dramatic şi se defineşte prin cuvintele rostite şi din atitudinea lor. Întîlnirea celor doi conducători este redată pe baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un moşneag şi îi descrie îmbrăcămintea. În acest dialog se înfruntă îngîmfarea cotropitorului care n-a cunoscut decît victorii cu demintatea şi înţelepciunea adevăratului conducător care îşi apără “sărăcia şi nevoile şi neamul”. Mircea este simbolul datinei al ospitalităţii şi bunei credinţe, dar dîrz prevenitor şi demn. La şirul victoriilor enumerate de Baiazid, Mircea prezintă istoria de apărare a ţării începînd cu acel oaspe pînă la orgolioşii romani. Toţi conducătorii sînt simbolizaţi prin numele lui Darius numit Ispaste. Toţi au cerut în numele stăpînirii “pămînt şi apă” şi printr-un joc de cuvinte, poetul desemnează ironic înfrîngerea acestor cotropitori, se făcură “toţi o apă şi un pămînt”. Există în aceste versuri o sinteză a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteză a luptelor pentru apărarea ţării şi a fiinţei neamului. Este prezent în dialogul lui Mircea şi gînditorul care face distincţie între războaiele de cucerire şi cele de apărare şi se clarifică ideea de solidaritate a neamului în apărarea teritoriului ţării. De cealaltă parte se defineşte orgoliul cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodată înfrîngerea se exprimă printr-o cascadă de cuvinte mari.
Bătălia de la Rovine este un tablou plin de dinamism în care se reliefează vitejia, iubirea de patrie dar şi virtuţile ostăşeşti. Cei doi conducători trec în planul al doilea, în prim plan fiind oştile. Printr-o aliterare de imagini vizuale şi auditive dinamice într-un ritm fulgerător poetul evidenţiază tactica de de luptă a românilor; ei ies surprinzînd pe duşmani.
Deschiderea bătăliei o realizează călăreţii a căror desfăşurare constituie o surpriză, loviturile lor venind din toate părţile cuprinzînd oastea turcească. Loviturile lor sînt însoţite de zgomotul scărilor de lemn, ritmul este într-o creştere continuă. Procedeele stilistice subliniază ideea de furtună de cataclism. Totul este într-un clocot uriaş ce se reflectă în peisaje şi imagini: grindină, ploaie, cerul se dezlănţuie pe pămînt centrul acestui cataclism este Mircea. Ţinta acestui cataclism este împăratul peste a cărui armată se întinde umbra morţii.
Partea a doua poate fi considerată un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada publicistică de la “Timpul”, avîndu-şi izvorul în sentimentul de profundă deziluzie în faţa falsului patriotism şi a demagogiei patriotale. În această parte lipseşte introducerea şi începe cu o antiteză “veacuri de aur”.
Despărţindu-se de trecut, Eminescu mai lasă să se audă încă odată acorduri de neuitat adresîndu-se eroilor trecutului ajunşi la modă în prezent. Eminescu sesizează cu sarcasm că marile glorii au devenit un prilej nou pe care o altă persoană folosindu-i pe eroii de altă dată să-şi acopere nuditatea. Imaginea prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selecţii critice în care Eminescu esenţializează satirizînd în mod conştient imaginea prezentului şi începe cu o serie de întrebări retorice cărora nu li se întrevede nici un răspuns.
Imaginea Bucureştiului este văzut ca un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe stradă şi la uşa cafenelelor politicienii sînt adevăraţi panglicari de demagogie. Portretele negative în care Eminescu exagerează conştient sînt prezentate în mod gradat şi exprimă furia crescîndă. Poetul se opreşte asupra portretului liberarului văzut ca o expresie a demagogiei un portret al unicimii care are toate atitudinile de decădere fizice şi morale. Portretul parlamentului este văzut ca o adunătură de nebuni din zidirea sfintei bolii o imagine caricaturală o serie de atribute ale decăderii, este prezentă imaginea tineretului decăzut. Toti aceştia nu vînează decît cîştigul fără muncă, în aceasta lume virtutea este o “nerozie” şi “geniul o nefericire”.
Partea a doua se încheie cu invocarea lui Ţepeş domnitorul justiţial chemat să-i adune pe toţăi şi să-i împartă în smintiţi şi în mişei şi să-i bage în două temniţi şi să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni.

ALEGORIA LUCEAFĂRULUI

Legendele Luceafărului
Geniul lui Eminescu este văzut ca înalţându-se în lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atenţia iubitorilor de artă frumoasă. Răsuntetul se explica prin faptul că poezia este o alegorie a nefericirii pământeşti a poetului şi aceasta a fost scrisă cu puţin înainte ca poetul să intre în prima faza a bolii sale mintale.
G.Calinescu consideră că Luceafărul nu avea aşa un mare răsunet fara opera completă a lui Eminescu. El consideră Luceafărul vârful operei eminesciene spre care ne urcăm citind creaţiile mai mici.
Din toate acestea se desprinde o idee centrală confirmată de toţi criticii prin care este considerată că întreaga creaţie eminesciană conţine motivul luceafărului.
Poezia Luceafărul s-a născut în noaptea unei mari dureri din dragostea lui Eminescu pentru Viorica Micle. Acest lucru a fost confirmat de Eminescu lui Maiorescu care la rândul lui a transmis această inforamţie lui I. Al. Brătescu-Voineşti.
Ideia geniului nemuritor este veche în gândirea poetului. Pe măsură ce el intra tot mai mult în conflict cu oamenii vremii el teoretizează distanţarea geniului de societate.
Hyperion, demonic
Eminescu n-a stăruit asupra dramei umane din Frumoasa făra corp pentru că soluţia a dat-o în Legendele Luceafărului: zmeul care simbolizează pământescul se resemnează în lumea nemuritoare.
În spiritul romantismului german, Eminescu, va interpreta basmul Fata în gradina de aur astfel că Hyperion devine simbol al demonicului, al geniului ispitit de chemarea iubirii pământeşti.
În studiul lui I. Jura Mitul în poezia lui Eminescu se demonstrează că Eminescu gândea mitic şi nu filosofic prin faptul că zmeul din poveste nu poate să fie un “zburător”, ci că este vorba despre un mit antic: cel al rapirii unui pământean de catre zeul infernului.
Eminescu vedea geniul ca şi romanticii germani. Geniul era o fiinţă capabilă să treacă de limitele lumeşti şi să-şi creeze o lume a lor.
Un cercetător al titanismului V. Cerny observă că titanii moderni s-au revoltat contra cerului ca şi cei antici dar că nu au vrut să ia locul zeilor ci doar să fie oameni cu libertate deplină. Titanii se consideră inspiraţi, ca şi poeţii în antichitate, erau mândrii de suferinţele lor, aveau arătarea răzvrătitului, demonică, infernală, pentru ca ei în lupta contra dumnezeirii erau gata să renunţe la ce oamenii consideră că au cel mai de preţ: sufletul.
Eminescu a procedat ca un titan încă de la prelucrarea motivelor din folclorul românesc facând din Saramis un titan revoltat împotriva divinitaţii şi făcând din zmeul din poveste, simbol al răului, un simbol al geniului creator.
Pentru Eminescu demonul, ca voce interioară omului, va actiona ca titan în mersul societăţii arătându-şi geniul prin năzuinţa spre o frumuseţe superioară.
Dubla înfăţişare a lui Hyperion: înger-demon ne duce la o contradicţie a firii lui care este o parte creatoare şi alta distrugătoare ca şi demonicul lui Goethe.
Drama Luceafărului începe din momentul în care el nu poate renunţa la nemurire datorită iubirii.
Luceafărul nemuritor
Convingerea pesimismului lui Eminescu a fost prima oară teoretizată de critica lui Maiorescu.
Înţelesul alegoric dat de Eminescu legendei Luceafărul este acela al asemănarii soartei zmeului din poveste cu soarta geniului. Astfel este perceput în zilele noastre când încă auzim chemarea Luceafărului nemuritor.

Floare albastră - de Mihai Eminescu

Publicată în revista Convorbiri literare din 1 apr. 1873, împreună cu Înger şi demon, Floare albastră aparţine poeziilor celor “mai puţin înţelese” şi aceasta “din cauza desăvârşitei lor graţii” (Perpessicius). Aceeaşi predispoziţie romantică resuscită imaginarul poetic, în căutarea infinitului, a unei gingăşii în stare să atenueze durerea, nefericirea naturii umane. Spiritul sceptic, dezamăgit al tânărului poet nu refuză trăirea vieţii, chiar dacă ştie că viaţa este o iluzie, un vis al morţii eterne, cum va scrie în Împărat şi proletar, publicată un an mai târziu.
Poezie a regretului, a tânjirii după o iubire pierdută şi cu atât mai pregnant exprimată, Floare albastră dezvăluie, prin construcţia-i ingenioasă şi subtilă, dar şi naturală, minunile inefabile ale dragostei inocente, tinereşti într-o natură mirifică, sălbatică, neprihănită. Dragostea, ca trăire extatică, îşi dezvăluie însă omenescul alcătuirii ei, arătându-se a fi pieritoare, ca tot ce este omenesc. În acest fel înţeleasă, se poate dezlega şi enigma construcţiei poeziei, care se termină cu un vers aparent ilogic, cum a părut multor comentatori (“Totuşi este trist în lume”). Acest “totuşi” presupune o construcţie conjuncţională (cu toate că, deşi), care ar introduce o ipotetică propoziţie (= poezia însăşi) şi conţine împrejurarea ce ar putea împiedica nefericirea existenţei umane. Iubirea, atât de ingenuă şi ademenitoare, propusă de fată ca soluţie a realizării fericirii prin mijloace simple (“Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”), se vădeşte iluzorie. Viaţa este vis, o iluzie a morţii. Dar iluzia aceasta, cât de scurtă ar fi, poate căpăta o vibraţie şi o pondere aparte prin iubire. De aceea, vraja iubirii merită surprinsă, sugerată măcar acum, când poetul nu ajunsese la ataraxia Luceafărului, nici la indiferenţa stoică din Glossă.
Poezia aparţine, ca şi Luceafărul, “liricii rolurilor”(T. Vianu), având două planuri ale enunţării, dispuse după o simetrie compoziţională ce ţine seama de o logică a sentimentului, dar şi de logica artistică a reliefării, realizată prin contrast. Din cele paisprezece catrene doar trei — al patrulea şi ultimele două — sunt scrise din perspectiva eului liric şi ele reprezintă un comentariu diferit conturat, în funcţie de evoluţia sentimentului de iubire. În aceste diferenţe de percepere a mesajului iubitei se ţes extraordinare intuiţii de psihologie simbolică. Poetul construieşte cu măiestrie cele patru secvenţe ale poeziei (acelaşi număr ca şi în compoziţia Luceafărului!), pe care le distinge prin lexic, tonalitate, timpuri verbale.
Prima secvenţă, cea a reproşului adresat de fată iubitului cu preocupări înalte, oarecum oculte, reprezintă o pitorească încercare de distragere, dar şi de captare a atenţiei. Atribuind fetei o mentalitate comună, prin rezistenţa manifestată faţă de interesele lui neobişnuite: magie, istorie veche, natură (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), poetul o particularizează prin limbaj, colocvial, afectiv dar şi elevat, metaforic. Nu o ipostază feminină umilă se construieşte, ci imaginea femeii tandre, genuin pragmatice, îngrijorate de zădărnicia preocupărilor iubitului, preocupări ce pot ameninţa dragostea, dar şi fericirea însăşi a bărbatului. Comentariul acestuia denotă aceeaşi ingenuitate (de care se contaminase), prin recunoaşterea echivocă şi în registru lingvistic sentimental a justeţii reproşului.
Secvenţa cea mai amplă este aceea a invitaţiei (“Hai în codru cu verdeaţă”) la dragoste într-un peisaj simbolic, maiestuos şi protector, conţinând deopotrivă elemente masculine şi feminine, adică soliditate, înălţime (stâncă), lumină (ochi, boltă), dar şi mlădiere (trestie) şi abis (prăpastie). Comuniunea erotică se va putea împlini în această natură sugestiv erotizată şi întregitoare a fiinţei androginice, mai vădit exprimată în poezia Dorinţa (1876). Din perspectiva femeii se proiectează un ritual al dragostei, cu momentele şi gesturile-i reprezentative, surprinse într-o desfăşurare gradată, nuanţată. Detaliile au semnificaţie psihologică şi rezonanţe estetice. Nimic nu e pus la întâmplare. Prima şi ultima strofă a înfăţişării dragostei coincid, deosebindu-se în nuanţe. Dragostea începe cu rostirea, de către bărbat, a poveştilor, a minciunilor pe care femeia le ascultă cu încântare, verificând în glumă dragostea partenerului: “Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti”. Nu ce spune bărbatul contează, ci muzica sufletului conţinută în rostirea lui. Dacă ea tace, vorbind doar prin gesturi gingaşe, naiv voluptuoase, în ultima strofă, la despărţire, la “al porţii prag”, în întunecime (imagini metaforice), ambii parteneri vor vorbi nepăsându-le de lume. Dragostea înseamnă depăşirea timpului lumesc, istoric. Iar astrul care o tutelează, consfinţindu-i transcenderea, e luna nopţii de vară.
Dar pentru a ajunge aici, iubirea parcurge câteva trepte, implicând gesturi de eterată senzualitate, toate ademenitoare pentru bărbat. Femeia urmează o strategie de ştrengărească voluptate, purcede la o irezistibilă “asediere” a celui aflat în expectativă. Şi aici derularea versurilor respectă imaginarul antitetic specific romantismului. Astfel, unui amănunt vag impudic (“Voi fi roşie ca mărul”) i se găseşte o vicleană explicaţie (“de-a soarelui căldură”), pentru ca, apoi, să i se atenueze sugestia de senzualitate printr-un gest vaporos, de o încurajatoare intimitate serafică (“Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dânsul gura”). Treapta următoare vibrează de alte intenţii, spuse într-o doară, cu o graţie umoristică, la limita dintre joacă şi voluptate. E multă feminitate aici: “De mi-oi da o sărutare, / Nime-n lume n-a s-o ştie…”. Intimitatea sporeşte o dată cu ivirea lunii, care îi găseşte îmbrăţişaţi. Întoarcerea din locul înalt al dragostei (dragostea la Eminescu înseamnă, în multe poezii, spiritualizare) spre sat “în vale” reprezintă o coborâre din cerul înalt al iubirii; momentul conţine supreme delicii ale intimităţii, favorizate de bolţile de frunze. Sărutările dulci, asemănate “florilor ascunse”, sunt nepreţuite, ameţitoare. Atingerea produce mistice frisoane (“Când pipăi un trup omenesc”, spunea Novalis, “ ating cerul”). Verbul la gerunziu, apucând, slujeşte şi el la crearea impresiei de abandon, de levitaţie pe care dragostea o degajă.
De la verbele viitorului din această parte, autorul introduce, în ultima secvenţă, enunţuri cu verbe la timpuri diferite, stârnind contrarietate. Jocurile perspectivelor temporale, în succesiunea lor, ajută la descifrarea sensurilor, a atitudinilor lirice. La o lectură atentă se percepe o identificare a celor trei forme temporale (perfect compus, imperfect şi prezent), care includ de fapt şi viitorul din secţiunea anterioară. Trecutul e trăit cu intensitate în prezentul conştiinţei, prezent ocupat de melancolia iubirii trecute, care nu putea să aibă, în fapt, altă desfăşurare sau alt destin. Este un regret filozofic, al unui spirit ce ştie să-şi savureze iluziile. Între filozof şi trăitor se creează o prăpastie, chiar dacă neantul (moartea) îşi trimite mesagerii. Tristeţea şi bucuria se împacă în bolţile de frunze ale imaginarului eminescian, smălţuit de lumina lunii, “doamna nopţilor şi-a morţii”.

Mihai Eminescu - cel mai mare poet

Mihai Eminescu - cel mai mare poet “pe care l-a ivit si-l va ivi , vreodata , poate , pamantul romanesc” - s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani si s-a stins din viata in zorii zilei de 15 iunie 1889 , in Bucuresti , fiind inmormantat la cimitirul Belu . Copilăria şi-a petrecut-o la Ipoteşti, unde cunoaşte timpuriu frumuseţile naturii, aşa cum va mărturisi mai târziu în poezia Fiind băiet păduri cutreieram:
Fiind băiet, păduri cutreieram,
Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor.
Studiile le începe acasă cu un dascăl neamţ. Urmează şcoala primară la Cernăuţi, pe care o termină în 1860. Din cauza disciplinei şcolare fuge de mai multe ori de la şcoală. La Cernăuţi îl cunoaşte pe profesorul Aron Pumnul care îi trezeşte gustul pentru lectură şi îi împrumută cărţi.
Anii copilariei si ai adolescentei sunt anii de formare ai scriitorului Eminescu . Acum cunoaste frumusetile naturii din preasma Ipotestilor unde si-a petrecut cei mai frumosi si mai lipsiti de grija ani ai copilariei .
Mihai era al saptelea din cei unsprezece copii al familiei Eminovici . El fuge de acasa cu zilele , “rascolind padurile si stanile” , spre marea suparare a parintilor , sau intarzie in cate un bordei de taran , ascultand cu incantare povesti , snoave , ghicitori , care l-au urmarit toata viata pe poet si de care isi aduce aminte cu parere de rau cand marturiseste , in poezia “Trecut-au anii” :
“Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri
Si niciodata n-or sa vie iara ,
Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara
Povesti si doine , ghicitori , eresuri ,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninara ”
Neastamparat din fire , Mihai disparea repede de-acasa infundandu-se prin codrii din imprejurimile Ipotestilor , innoptand pe unde putea . De aceea padurea este evocata in multe poezii ca un loc fermecator si avand puteri miraculoase : “Fiind baiet , paduri cutreieram , Dorinta , Povestea codrului , O ramai ” si altele .
Poezia cadrului natural se impleteste cu evocarea varstei minunate a copilariei , dar si cu tema timpului . Acestora li se vor adauga altele cum ar fi natura si dragostea , istoria , cosmicul .
Mihai Eminescu a creat o opera de proportii monumentale , in versuri si proza , publicata partial in timpul scurtei sale vieti . Cea dintai editie ingrijita de Titu Maiorescu si intitulata “Poesi” , a aparut la 21 decembrie 1883 si cuprinde antumele , adica cele peste nouazeci de poezii publicate in timpul vietii autorului . Ulterior s-au publicat si postumele , adica lucrarile date publicitatii dupa moartea autorului , care cuprind peste 200 de poezii .
Lirica sa , de o tulburatoare muzicalitate si armonie , impleteste , in spirit folcloric , chemarea iubirii ci cea a naturii in poezii ca “Dorinta , Sara pe deal , Calin file , din poveste , Povestea teiului , Povestea codrului , Melancolie , Revedere , De cate ori , iubito , Pe langa plopii fara sot , Sonete ” si altele .
Spirit romantic , vizionar , Eminescu a cultivat deopotriva lirica meditativ pesimista in : “Luceafarul , Glossa , Rugaciunea unui dac” sau cea a timpului scurs ireversibil pentru om : “Trecut-au anii , Floare albastra , Revedere , Departe sunt de tine , Se bate miezul noptii , Ce te legeni” si altele .
Pentru marele poet Eminescu natura este nu numai un refugiu , ci si o stare sufleteasca , o prelungire , o proiectie a trairilor sale interioare .
“Eminescu este marele subiect al literaturii româneşti . Opera lui poate fi comparată cu o cetate puternică a cărei cuceriri cere pregătiri numeroase “ spunea Tudor Vianu cu peste 70 de ani în urmă , iar acum“S-ar cunveni , poate , să ne gândim că anul acesta nu se împlineşte un secol de când a murit , ci că începe al doilea secol al nemuririi lui . “
. Eminescu este viu în conştiinţa poporului nostru , este studiat , interpretat , omagiat , învăţat cu plăcere sau defăimat şi toate acestea la un loc dovedesc rolul pe care-l joacă Eminescu în cultura şi în conştiinţa românilor . Pe Eminescu nimeni nu-l poate uita , nu-l poate tăgădui : “ Oricât de tare ar fi cântat cocoşii a treia oară , pe el nimeni nu l-a tăgăduit . “ ( G. Bogaza ) . Atâta timp cât pe aceste pământuri vor trăi români iubitori de codru , de mare , de tei , de plopi , iubitori de dreptate şi adevăr , doritori de bine pentru ţară Eminescu ne va fi simbol şi ideal .
Îi citim poezia şi vedem tot ce are mai frumos ţara noastră , auzim glasul izvoarelor şi al turmelor , foşnetul frunzelor , privim cu dragoste iubita si invăţăm să-i spunem şoapte de dor şi atunci când cuvintele nu ne ajung îi şoptim versuri din Eminescu pentru că le simţim rupte din sufletul nostru .
Ne aducem aminte de strămoşi , învăţăm să-i cinstim şi să întelegem că “ patria “ nu e un cuvânt deşert . Privind în jur la România sfârşitului de mileniu ne dăm seama cât de contemporan este Eminescu . Geniul neînţeles şi neapreciat trăieşte şi astăzi în sărăcie , proletarul se zbate pentru bucata de pâine , mersul înainte este şovăielnic , valorile pleacă să-şi împlinească destinul în alte părţi .
S-au scris mii de pagini despre Eminescu . Nume de referinţă în critica literară i-au dedicat volume . I-au publicat studii despre teatru , despre proză , despre publicistică , despre viaţă , despre poezie . I-au publicat volume cu poeziile care i-au fost închinate atât când era în viaţă , cât şi după ce a trecut în nefiinţă . Ce ar mai putea adăuga un tânăr care-l cunoaşte pe Eminescu mai mult cu sufletul , la acest lung şir de pagini ce i-au fost dedicate ? E greu de spus în cuvinte , dar e sigur că-l simte pe Eminescu aproape , alături de el , lupându-se cu neajunsurile vieţii , luptând pentru dreptate , pentru viitorul ţării şi tânărul este convins de ne-murirea poetului şi de contemporaneitatea operei sale .

National si universal in opera lui Eminescu

Eminescu a adus prin opera sa o limba noua si mereu proaspata. Extraordinar este faptul ca el nu a trebuit sa se lupte pentru a stapani graiul romanesc, caci acesta i-a fost mereu la indemana, ajutandu-l chiar in realizarea de imagini artistice deosebite. Secretul intregului sau farmec consta in substratul autohton al culturii eminesciene.
Poetul se defineste singur: “Aspru, rece, suna cantul cel etern neispravit” - lasand astfel loc pentru alte contributii atat de necesare spiritualitatii noastre nationale, in sincronizarea cu universalitatea.
Toate generatiile se vor afla sub influenta creatiei eminesciene in tot ceea ce are ea mai bun, mai frumos, ridicandu-se spre acel intelectualism rafinat al “Mioritei”, al doinelor sau basmelor populare.
Universul motivelor eminesciene este alcatuit din: timp si spatiu national, padure, mare, doina, vis, melancolie.
Legatura operei eminesciene cu devenirea noastra istorica nu poate fi contestata, Eminescu fiind “modelul absolut spre care tind fara exceptie reprezentantii literaturii romanesti.”
Articolele publicate in paginile “Timpului” nu numai ca au atras atentia contemporanilor, provocand mare valva, dar impresioneaza si astazi prin vibratia lor patriotica, prin admiratia fata de berbatia si spiritul de jertfa al ostasilor romani in Razboiul pentru independenta nationala din 1877, ca si prin luciditatea cu care poetul judeca realitatile din actualitatea social-politica a acelor ani. Pilduitoare raman, astfel, cuvintele cu care Mircea il intampina pe Baiazid (“Scrisoarea a III-a”) ca o neindoielnica si directa manifestare poetica a atitudinii si sentimentelor lui Eminescu.
In valorificarea creatoare a folclorului national, Eminescu se ridica, din nou, pe cele mai inalte trepte de vraja, purtat de o efervescenta lirica fara asemanare, incepand cu “Fat-Frumos din lacrima” si ajungand la “Revdere” si mai apoi la neasemuita poveste de dragoste din “Calin (file din poveste)” si “Luceafarul”.
Incursiunile filozofice ale lui Eminescu sustin coordonatele complexitatii poeziei sale. Abordand atatea probleme fundamentale ce tin de viata si moarte, natura si iubire, geneza si sfarsitul lumii, sau civilizatii, poetul subliniaza zbaterile si nefericirile omului de geniu, intr-o societate total straina de el.
Pornind de la stilul conventional pe care il cultivau poetii vremii, trecand printr-o faza de romantism tumultuos, al afirmarii, efortul artistic l-a condus pe Eminescu, pe masura maturizarii catre o concentrare din ce in ce mai densa a mijloacelor de expresie, din care dispar regionalismele, diminutivele, epitetele ornante, facand loc stilului clasic de cea mai pura esenta. Sintagmele nascocite de poet: “dulce minune”, “somnul lin”, “farmec dureros”, “dureros de dulce”, “limba ca un fagure de miere”, “suna cu jale”, etc. asigura poeziei lui un farmec deosebit.
Datele pe care ni le ofera opera lui Eminescu demonstreaza cu prisosinta familiarizarea lui cu intreaga lume a ideilor si sistemelor filozofice si cu lirismul tuturor timpurilor.
Poetul a consacrat o mare parte din timpul studiilor sale in strainatate pentru asimilarea cugetarilor si motivelor poetice ale celebrilor antici greci si latini: Platon, Aristotel, Homer, Plutarh, Ovidiu, Horatiu, Catul, pentru ca apoi (dincolo de textele budiste) sa includa, pe rand, evul mediu, Renasterea, clasicismul, romantismul, naturalismul si materialismul filozofic al veacului trecut.
Discursul sau liric inregistreaza, astfel, ecoul tuturor lecturilor din Kant, Schopenhauer, Dante, Shakespeare, Schiller, Novalis, Lamartine sau Victor Hugo - toate influentele din planul literaturii europene, indiene (prin Rig-Veda) si universale fiind asimilate in complexitatea viziunii sale.
Insa Eminescu modeleaza toate aceste filozofii, adaptandu-le firii si conceptelor personale. Imaginea sa despre geniu (prin deosebita sa capacitate de a armoniza ratiunea cu fantezia) se diferentiaza fundamental de conceptia lui Schopenhauer despre acelasi geniu. Omul de exceptie la Eminescu nu mai este un damnat, un tip misterios sau tenebros; poetul roman il vede mai uman, ii daruieste lumina stralucitoare si aspiratii omenesti superioare, desi isi pastreaza natura iesita din comun.
Poetul este cunoscut in intreaga lume gratie traducerilor si studiilor care apar, starnind interesul cititorilor.

Wednesday 16 April 2008

Pe langa plopii fără sot

Pe langa plopii fără sot

Pe langa plopii fără sot
Adesea am trecut;
Mă cunosteau vecinii toti-
Tu nu mai cunoscut.

La geamul tau ce stralucea
Privii atât de des;
O lume toata-ntelegea-
Tu nu mai inteles.

De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O ora să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si să mor.

Dandu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trait în veci de veci
Si randuri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Inmarmureai maret,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi pagani
Si plini de suferinti,
Ce mi-i lasara din batrani
Părintii din părinti.

Azi nici macar îmi pare rău
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umbra si la port,
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfant,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

Mihai Eminescu

O ramii

O ramii

"O ramii, ramii la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu se l-ascult;

In al umbrei intuneric
Te asaman unui print,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri si cuminti;

Si prin vuietul de valuri,
Prin miscarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taina
Mersul cirdului de cerbi;

Eu te vad rapit de farmec,
Cum ingini cu glas domol,
In a apei stralucire
Intinzind piciorul gol.

Si privind în luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri".

Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinind;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în cimp rizind.

Astazi chiar de m-as intoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?

Mihai Eminescu

Iubind in taina

Iubind in taina

Iubind în taina am pastrat tacere,
Gindind ca astfel o să-ti placa tie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigatoare visuri de placere.

Dar nu mai pot. A dorului tarie
Cuvinte da duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvapaiere
A celui suflet ce pe al meu stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete
Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi si blonde plete?

Cu o suflare racoresti suspinu-mi,
C-unzimbet faci gindirea să se-mbete.
Fa un sfirsit durerii... vin' la sinu-mi.


Mihai Eminescu

Înger de pază

Înger de pază

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si raze,
C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida haina,
Copila cuprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochiu-ti invins.

Esti demon, copila, ca numai c-o zare
Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare
Facusi pe-al meu inger cu spaima să zboare,
El, veghea mea sfinta, amicul fidel ?
Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaste trasaturile-ti pale,
Căci tu - tu esti el.


Mihai Eminescu

Floare albastră

Floare albastră

- "Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.

In zadar rauri în soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.

- ,,Hai la codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang în vale,
Stanca sta să se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de mă iubesti.

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Să-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.

Pe cararea-n bolti de frunze,
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?"

Inc-o gura - si dispare...
Ca un stalp eu stau în luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !

............................

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra ! floare-albastra !...
Totusi este trist în lume !


Mihai Eminescu

Departe sunt de tine

Departe sunt de tine si singur lângă foc,
Petrec în minte viata-mi lipsita de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trait,
Ca sunt batrân ca iarna, ca tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redesteptind în fata-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vintul loveste în feresti,
Se-toarce-n gindu-mi firul duioaselor povesti,
S-atuncea dinainte-mi prin ceata parca treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mini subtiri si reci;
Cu bratele-amindoua de gitul meu te-anini
Si parca-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu te string la piept averea-mi de-amor si frumuseti,
In sarutari unim noi sarmanele vieti...
O! glasul amintirii ramiie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipa l-am avut,
Să uit cum dup-o clipa din bratele-mi te-ai smuls...
Voi fi batrân si singur, vei fi murit de mult!
Mihai Eminescu

Venere si Madonă

Venere si Madonă

Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Brat molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astăzi tot frumoasă a o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,
Te-a văzut si-a visat raiul cugrădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Si-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieti de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Si-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când viata pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut fata ta pală de o bolnavă betie,
Buza ta învinetită de-al coruptiei muscat,
Si-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie
Si paloare-i tale raza inocentei ei I-am dat.

Ti-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismetit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispret!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nselăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!

Plângi, copilă? -- C-o privire umedă si rugătoare
Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?
La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea
Si sărut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.

Sterge-ti ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă si nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântă prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.


Mihai Eminescu

Dorinta

Dorinta

Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi intinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din crestet valul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par infiorate
Or să-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Ingina-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blinda batere de vint;

Adormind de armonia
Codrului batut de ginduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or să cada rinduri-rinduri.


Mihai Eminescu

Ce e amorul?

Ce e amorul?

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.

De-un semn în treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incit să n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.

Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntilneste drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar si cerul si pământ
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atirna de-un cuvint
Soptit pe jumatate.

Te urmareste saptamini
Un pas făcut alene,
O dulce stringere de mini,
Un tremurat de gene.

Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atitea ori
Si noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viata ta
De doru-i să nu-ncapa,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.


Mihai Eminescu

Biografie - Mihai Eminescu

Mihai Eminescu

-biografie-

  • 1850 -*15 ianuarie*- Se naste in Botoşani Mihail, al saptelea copil al lui Gheorghe Eminovici
  • 1858- Mihai Eminescu se inscrie in clasa a treia primara la „National Hauptschule” din Cernauti
  • 1859-1860-Termina clasa a IV-a primara, clasificat al 5-lea dintre 82 elevi.
  • 1861-1862- Urmeaza clasa a II-a de gimnaziu pe care o repeta in 1862-1863, intreruptand-o in aprilie 1863.
  • 1864-I se refuza o cerere de bursa la gimnaziu la 21 martie.
  • 1865- *15 martie*- Demisioneaza de la postul de copist pe care il ocupa la teatrala „Fanny Tardini-Vladicescu”- toamna revenind la Cernauti si instalandu-se in casa lui Aron Pumnul ca ingrijitor al Bibliotecii acestuia.
  • 1866-*12 ianuarie*- Debuteaza cu poezia „La mormantul lui Aron Pumnul”. La 25 februarie publica in „Familia din Pesta”, cu numele schimbat de Iosif Vulcan in Mihai Eminescu, poezia „De-as avea”.
  • 1867- Actor si sufleor in trupa lui Iorgu Caragiale din Bucuresti.
  • 1868- Din mai pana in toamna colinda cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania si Banat. Incepe sa lucreze la romanul „Geniu pustiu”. Din toamna, sufleor la Teatrul National.
  • 1869-Retinut de tatal sau la Botosani, este trimis toamna la Universitatea din Viena unde se inscrie ca student la filosofie, devenind si membru al societatii studentesti „Romania’. La Bucuresti il cunoscuse pe I.L. Caragiale si tot aici il cunoaste pe Ioan Slavici.
  • 1870- Debut publicistic la „Albina” si articole de politica nationala la Federatiunea din Pesta. La 15 aprilie publica prima poezie, „Venere si Madona”, in Convorbiri literare. In noiembrie ii apare in aceeasi revista „Fat frumos din lacrima”.
  • 1871- urmeaza in continuare la Viena, ca student auditor, cursuri de filosofie, drept, economie politica si filologie romanica. In august e la Ipotesti, apoi la Cernauti si la Putna , la serbari, cu Slavici, Pamfil Dan si altii.
  • 1872-anul probabil al intalnirii lui cu Veronica Micle.La 7 septembrie Eminescu citeste in sedinta „Junimii” doua poezii : „Inger si demon” , „Floare albastra” fiind tiparite la 1 aprilie in „Convorbiri literare”
  • 1873-„Sarmanul Dionis” se tipareste la 1 ianuarie 1873
  • 1874- Prelucreaza folclorul : incepe prin\mele versiuni la Calin si Luceafarul
  • 1875- Cunoscand acum pe Ion Creanga, scriu amandoi cate un basm cu erou central asemanator, al lui Eminescu numit Calin (extras din cal), al lui Creanga Fat frumos fiul iepei. Amandoua in proza, basmele raman nepublicate.
  • 1876-La inceputul verii, guvernul liberal destitue pe Eminescu din postul de revizor scolar. Este primit redactor al parii neoficiale si corector la Curierul de Iasi unde publica nuvela La aniversare si Cezara.
  • 1879- La 6 august ii scrie Veronicai mangaind-o pentru moartea sotului ei. Veronica il viziteaza la Bucuresti.
  • 1881- Publica cele patru Scrisori in „Convorbiri literare”
  • 1882-Citeste si corecteaza impreuna cu Maiorescu, „Luceafarul” ,pe care il prezinta la Junimea in varianta finala
  • 1883- Are primul soc nervos. Intre 28 iunie si 15 august este internat in sanatoriul doctorului Sutu. La 20 octombrie, Chibici Ravneanu il conduce la sanatoriul Ober-Dobling de langa Viena. Spre sfarsitul anului, Maiorescu publica la Socec prima editie de poezii din Eminescu.

· 1884- Vizitat de Maiorescu la Ober-Dobling. Temporar insanatosit, revine in tara insotit de Chibici.

  • 1885- Petrece vara la Liman, langa Odesa.Toamna i se incredinteaza postul de subbibliotecar la Biblioteca Universitatii din Iasi.Apare a doua editie a volumului Poezii se publica „Sara pe deal” in convorbiri literare
  • 1886- In noiembrie este din nou internat la Ospiciul de la Manastirea Neamt.
  • 1887- Paraseste ospiciul si se duce la Botosani, la sora sa Harieta.
  • 1888- Veronica Micle il viziteaza la Botosani si il ia cu ea la Bucuresti. La Socec apare editia a treia a volumului de Poezii.
  • 1889- La 3 februarie, este internat din nou in sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor. Moare la 15 iunie , ora 3 dimineata, in urma unei sincope si este inmormantat sambata , 17 iunie la Cimitirul Belu din Bucuresti .

Wednesday 19 March 2008

Somnoroase păsărele

Somnoroase păsărele...

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină -
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie -
Noapte bună!

La mormântul lui Aron Pumnul

La mormântul lui Aron Pumnul

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,
Col? unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori!

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simţ naţional!

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,
Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase.
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colo, în Eliseu!...

Sara pe deal - referat

Pulbicată în Covorbiri literare din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusă la Viena, în 1871, finizată în 1872 şi incorporată în postuma Eco, forma ultimă a poemului Ondina. Dragostea dă poetului o sensibilitate sporită pentru lucrurile din jurul său. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului abia ieşit din adolescenţă care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el îşi imaginează - referate Mihai Eminescu încinţa experienţei - poveste iubirii, pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică. În viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire în care fiinţele descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului este reper de valoare supremă, echivalent vu valoarea vieţii înseşi: "Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată ?", idee ce poate fi comparată cu aceea din Luceafărul: "Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire" sau din Pe lângă plopii fără soţ: "O oră să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul guiei mici / O oră şi să mor".
Compoziţional poezia este o idilă cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru între planul erotic şi planul naturii. Organizarea ei compoziţională urmăreşte să sugereze raportul de consoană dintre cele două realităţi, prin încadrarea stării de suflet în starea naturii. Pentru aceasta, poetul insistă mai întâi asupra planului descriptiv, precum pănitor în ultimele patru strofe, cu doar patru versuri aparţinând celuilalt plan, apoi în ultimele două strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refăcând un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.
De la început Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii şi locul obiectelor în spaţiu. Imaginile au o sigurozitate realistă, sunt uşor de recunoscut şi de reconstruit. Imaginile sunt vizuale (cu alternanţe de umbră şi lumină urmărind mişcarea naturii dinspre amurg spre noapte) şi auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusă, contribuie în mod paradoxal, la accentuarea crescândă a tăcerii generale. Ele sunt melodioase şi melancolice: "buciumul sună cu jale", "apele plâng", "fluierele murmură-n stână" ; familiare "scârţâie-n vânt cumpăna de la fântâna", "toaca răsună mai tare", sau difuze: "cloputul umple cu glasul lui sara" alcătuind un strat sonor secundar, ca o muzică discretă a naturii referate Mihai Eminescu.
Spaţiul poetic devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care particularizează excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde şi oricând. Priveliştea care rezultă are o linie romantică domoală, cu turme care urcă dealul, cu oamenii care vin de la coasă, cu sate pitite în vale. Totul e domestic şi pastoral, cu un aer de vechime nealterată. În această atmosferă, poetul, patentează un sentiment, sugerînd paralelismul psihic (om natură) realizat poetic printr-o subtilă trecere a valorilor metaforice dintr-u plan în celălalt. Astfel, în strofa întâi, jalea buciumului şi plânsetul apelor sunt stări în care se reflectă de fapt trăirile sufleteşti ale fetei care aşteaptă: "Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine". Tot aşa epitetele din versul: "luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară" pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor: "Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară", iar metafora "stelele nasc umezi pe bolta senină reprezintă echivalentul astral al lacrimilor care apar fără voie şi se sfărâmă cu straluciri diamantice între genele fiinţei copleşite de tensiune "Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină". Spectacolul general al naturii e creat ca să susţină prin efectele lui de rezonanţă afectivă, izbucnirea de nestăpânit a dorului. Versul declamatic care notează momentul: "Sufletul meu arde-n iubire ca para", are dublu rol: închide planul naturii şi concentrează poemul până la sfârşit în jurul poveştii de dragoste. Se reia astfel jocul iniţiatic: "Lângă salcâm stă vom noi noaptea întreagă / Ore întregi spuneţi voi cât îmi este dragă! // Ne-am răzâma capetele-unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm".
Este scrisă un vis în care îndrogăstiţii, îmbătaţi de farmec, adorm, rezemaţi unul de celălalt, se contopesc în natură şi refac, prin pereche, unitatea primordială a mitului.referate Mihai Eminescu
Întrebarea finală: "Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată", a fericirii şi a nostalgiei totodată, înaltăproblematica poemului într-un plan dramatic profund, relevând aspiraţia omului spre ideal şi neputinţa de a-l atinge.
Poezia este scrisă în metru clasic, cu versuri de 12 silabe constând dintr-un coriamb (troheu-iamb), doi dactili şi un troheu [ \ – – \ | \ – – | \ – – | \ – ] precum şi o cezură care separă coriambul de restul versului şi-l individualizează.